Bright Cityscapes: o cercetare asupra ecosistemului industrial din Timișoara

Acest studiu cuprinzător analizează istoria economică a Timișoarei din diferite unghiuri. Era antebelică (1850-1910) a marcat creșterea industrială inițială a orașului, în timp ce perioada interbelică (1918-1940) a înregistrat interconectarea zonelor rurale și urbane prin investiții industriale. Era socialistă (1950-1990) a adus mecanizare și creștere în agricultură și industrie. Restructurarea economică (1990-2020) a atras investiții străine și a schimbat tiparele migrației. Structura economică a Timișoarei (2022) se învârte în jurul producției, serviciilor și sectorului auto. Studiul examinează, de asemenea, rolul investițiilor străine directe (ISD) în economie și impactul lor asupra companiilor locale, evidențiind tendințe sectoriale specifice și rețele de proprietate.

Perioada antebelică (1850-1910)

Faza inițială a creșterii industriale în Timișoara a început odată cu anexarea Banatului de către Imperiul Habsburgic, Contele Mercy remarcându-se ca o figură politică centrală în timpul guvernării sale din 1718 până în 1734. Sub conducerea sa, mai multe fabrici au fost înființate la periferia orașului, punând bazele pentru dezvoltarea industrială a orașului.

După stabilirea compromisului Austro-Ungar, sau pactul dualist, Timișoara a cunoscut transformări semnificative. Regiunea a beneficiat de un climat economic favorabil, determinat de o productivitate agricolă robustă începând cu anii 1860. Acest lucru a încurajat eforturile de a stimula sectorul industrial, ducând la stabilirea unor noi companii. Notabil, industria morăritului a cunoscut o expansiune semnificativă datorită poziției geografice avantajoase a Timișoarei.

Cu toate acestea, optimismul în jurul creșterii economice din anii 1850 și 1860 a fost temperat de o criză severă care a lovit Imperiul Austro-Ungar în 1873, ducând la un declin substanțial al forței de muncă industriale a Timișoarei. Până în 1881, numărul lucrătorilor angajați a scăzut semnificativ, de la 8.639 la 5.017.

În anii 1880, sectorul industrial a cunoscut o renaștere, deși a rămas sub vârful economic înregistrat anterior. Anii 1890 au marcat o perioadă esențială, pregătind scena pentru boom-ul economic ulterior al Timișoarei. Companiile mari au câștigat impuls, sprijinite de investiții străine întrucât capitalul local era insuficient. Autoritățile guvernamentale de la diferite niveluri au jucat un rol semnificativ în încurajarea investițiilor industriale. Ungaria a implementat legi pentru a stimula dezvoltarea industrială, motivând autoritățile locale să-și urmărească proiectele. Schimbarea mișcărilor de capital a permis instituțiilor locale mai multă autonomie, încurajând adoptarea unor roluri proactive în susținerea dezvoltării economice regionale.

În 1900, populația Timișoarei crescuse cu aproximativ 141% comparativ cu 1850, ajungând la aproape 50.000 de locuitori. Sectorul industrial era principalul angajator, implicând în jur de 9.100 de persoane. În 1910, cele mai mari 44 de companii din Timișoara angajau 6.051 de lucrători, deținând o putere instalată totală de aproximativ 6.133 de cai putere.

Epoca antebelică a Timișoarei a marcat o perioadă de creștere industrială, influențată de politicile guvernamentale la diferite niveluri, circumstanțe externe favorabile și investiții străine, ducând la afirmarea orașului ca centru industrial semnificativ în Imperiul Austro-Ungar.

Perioada interbelică (1918-1940)

Anul înființării afacerilor într-un oraș oferă perspective valoroase asupra traiectoriei sale de dezvoltare. În cazul Timișoarei, aproximativ 23% dintre întreprinderi au apărut înainte de 1914, în timp ce majoritatea (aproximativ 66%) au apărut în perioada 1919-1930. Restul au fost fie înregistrate în timpul războiului, fie au vârste nedivulgate.

Excluzând întreprinderile individuale, Timișoara înregistrează al doilea cel mai mare număr de afaceri după București. Din acest total, aproximativ 60% (222) sunt societăți pe acțiuni, 24% (87) sunt parteneriate, iar 8% (30) sunt întreprinderi deținute de stat. Timișoara se clasează pe locul al doilea după București la numărul de societăți pe acțiuni, urmată de Cluj-Napoca, Oradea-Mare, Brașov și Arad. Sectorul industrial cuprinde aproximativ 42% (93) din aceste companii, având ca subsectoare dominante industria prelucrătoare, confecțiile, alimentația, textilele, metalurgia și sectorul chimic.

În ceea ce privește puterea motrice, Timișoara se clasează pe locul al doilea la nivel național, cu Bucureștiul în frunte. În termeni de capacitate totală a mașinilor, Timișoara este pe locul al patrulea, după București, Câmpina și Reșița. Sectorul industrial al Timișoarei deține o capacitate motrică de 28.149 cai putere, din care 59% generată de propriile sale uzine.

La nivel național, Timișoara se clasează pe locul al doilea în urma Bucureștiului în ceea ce privește personalul angajat, cu 23.178 de persoane angajate în afaceri locale. Alte zone urbane cu cifre semnificative de angajare includ Aradul, Clujul, Ploieștiul și Brașovul. În Timișoara, aproximativ 73% din forța de muncă este angajată în sectorul industrial și 19% în activități comerciale. Industria textilă, cea de îmbrăcăminte, metalurgică și alimentară au cel mai mare număr de angajați.

Timișoara se remarcă la nivel național pentru afacerile sale cu numărul de angajați cuprins între 51 și 100, precum și între 101 și 200, angajând aproximativ 4.600 de persoane. Acest lucru indică o prezență puternică în oraș a întreprinderilor de dimensiuni medii.

Creșterea industrială a Timișoarei și distribuția întreprinderilor au poziționat-o ca un centru economic proeminent în România. Numărul său substanțial de societăți pe acțiuni și capacitatea industrială semnificativă au contribuit la puterea economică a orașului și la crearea de oportunități de angajare pentru populația locală.

Epoca socialiastă (1950-1990)

Epoca socialistă (1950-1990) a adus în România schimbări sociale și economice semnificative, iar județul Timiș a jucat un rol crucial în industrializarea și dezvoltarea agricolă a țării. Indicii Petrovici au fost utilizați pentru a evalua impactul investițiilor socialiste în diferite regiuni și activități economice. Zona Timișoarei a primit investiții agricole substanțiale datorită atuurilor sale geografice, și deși a înregistrat de asemenea investiții în diferite ramuri manufacturiere, acestea au fost oarecum concentrate comparativ cu Bucureștiul.

De-a lungul anilor, numărul total de angajați în județul Timiș a crescut, cu schimbări notabile în proporția muncitorilor calificați și necalificați. Formarea cooperativelor a dus la creșterea productivității agricole și modernizarea metodelor de producție, făcând din județul Timiș un lider în industria agricolă. Sectorul industrial a cunoscut de asemenea o dezvoltare, cu o proporție crescândă a angajaților de-a lungul anilor.

Strategiile de investiții în județul Timiș au evoluat în timp, cu o schimbare către investiții în industrie și agricultură în anii finali. Cea mai mare sumă totală de investiții a fost înregistrată  în timpul celui de-al șaptelea plan cincinal (1981-85). Sectorul serviciilor a primit de asemenea o porțiune semnificativă din investiții, în special în gospodăriile comunale și locuințele colective.

Fluctuația istorică în investiții și ramuri manufacturiere este legată de contextul socialist național mai larg. Timișoara a cunoscut investiții socialiste în manufactură în trei perioade distincte: 1948-1955, 1965-1980 și anii 1980. Aceste investiții au avut ca scop reînnoirea și extinderea capacităților productive, construirea de noi fabrici și concentrarea asupra industriei chimice pe post de motor al creșterii economice.

Modelele de migrație în această epocă au cuprins trei valuri, incluzând migrația rural-urban și mișcările interregionale. Județul Timiș a recrutat forță de muncă din județele vestice adiacente și din Transilvania. Modelele de migrație au fost influențate de factori economici și politici, cum ar fi industrializarea, colectivizarea și împrumuturile externe.

Epoca socialistă în Timișoara a marcat o perioadă semnificativă de creștere și transformare atât în industrie, cât și în agricultură. Poziția geografică strategică a județului și investițiile țintite au contribuit la dezvoltarea economică și productivitatea sa. Schimbările în modelele de angajare și migrație au modelat și mai mult peisajul economic al regiunii în această perioadă.

Restructurarea economică (1990-2020)

Restructurarea economică (1990-2020) în Europa de Est a fost marcată de o scădere semnificativă a populației și o diminuare a nivelurilor generale de angajare. România, ca și alte țări din regiune, a experimentat o reducere dramatică a numărului de salariați. În anii 2000, modelele de migrație s-au orientat către Europa de Vest, unde românii au căutat locuri de muncă slab plătite atât pe piețele secundare formale, cât și informale. Migrația internațională s-a intensificat după aderarea României la Uniunea Europeană și criza din 2008.

Județul Timiș a jucat un rol crucial în atragerea investițiilor industriale care au continuat tradiția de interconectare a zonelor rurale și urbane, creând rețele puternice de industrii interconectate. Eșecul unor lanțuri de aprovizionare în perioada de după 1990 a evidențiat importanța politicilor economice și integrarea lanțurilor de aprovizionare. Din 1997, proporția angajaților români care lucrează în companii deținute de investitori străini a crescut constant, cu județul Timiș evidențiindu-se ca cel mai mare receptor de investiții străine directe (ISD) în afara Capitalei și a regiunii înconjurătoare.

Între 2011 și 2020, Bucureștiul și Clujul au apărut ca beneficiari principali de ISD în sectorul serviciilor pentru afaceri, cu Timișoara clasându-se pe locul trei. Zona Metropolitană Timișoara a înregistrat o cifră de afaceri impresionantă, dominată de sectorul industrial, în special sectorul auto. Timișul a avut performanțe constant superioare altor regiuni în ce privește exportul, cu un raport export-PIB ridicat, indicând o contribuție semnificativă a exporturilor la PIB-ul său.

Deși a experimentat o scădere a ISD în ultimii ani, Timișul a rămas printre principalele destinații de ISD din România în afara Capitalei. Restructurarea economică a județului și atractivitatea pentru investitorii străini au contribuit la proeminența sa în economia românească. Timișul, în termeni de performanță a exporturilor, a depășit constant alte regiuni, având cel mai ridicat raport export-PIB în toți anii, cu excepția comerțului cu produse în 2021. Acest lucru indică faptul că o porțiune semnificativă din PIB-ul Timișului provine din exporturi. Deși Timișul se clasează pe locul trei în termeni de valoare monetară a exporturilor, este depășit doar de București și Ilfov. De asemenea, Timișul este clasat pe locul al treilea după București și Ilfov în privința atragerii de ISD în perioada 2013-2021. Proporția de ISD în Timiș se situează între 5,01% din totalul de ISD cumulate înregistrate la nivel național (în 2021) și 5,62% (în 2017).

În perioada de restructurare economică din 1990 până în 2020, județul Timiș s-a remarcat ca un jucător semnificativ în atragerea investițiilor industriale și a investițiilor străine directe. Integrarea producției agricole rurale cu circuitele industriale urbane și performanța puternică la capitolul exporturi au jucat roluri cheie în dezvoltarea economică a regiunii. Deși se confruntă cu provocări, Timișul continuă să fie o destinație majoră pentru investitorii străini, consolidându-și poziția în economia românească.

Migrația și mobilitatea forței de muncă (1990-2021)

Populația Timișoarei este împărțită în mod egal între localnici și migranți interni (48%). Din populația imigrantă, o pătrime provine din județul Timiș. O altă pătrime vine din județele adiacente, în timp ce 19% provin din cel de-al doilea inel de județe. De remarcat este că o proporție semnificativă de imigranți, reprezentând aproximativ una din trei persoane, provin din părți mai îndepărtate ale României.

O tendință notabilă, în special din 2002 încoace, este numărul tot mai mare de imigranți urbani și educați care se stabilesc în Timișoara. Acest trend este deosebit de pronunțat printre cei care vin din regiunile învecinate, care tind să fie indivizi din mediul urban bine educați, având cel puțin o educație liceală. Pe măsură ce afluxul lucrătorilor rurali scade, profilul imigrației de la distanță lungă s-a orientat către populații urbane tinere care se înscriu în programe universitare la Timișoara. După finalizarea studiilor, această populație alege să se stabilească în oraș, atrasă de piețele de muncă în expansiune care oferă oportunități de angajare pentru absolvenți.

Populația localităților din zona metropolitană Timișoara este împărțită în mod egal între rezidenții nativi și imigranții interni (ultima categorie reprezentând 46% din populația totală). De remarcat este că aproximativ 42% din populația migrantă provine din orașul Timișoara însuși, în timp ce un procent suplimentar de 14% vine din alte localități din județul Timiș.

Dinamica populației în Timișoara este puternic corelată cu fluctuațiile de pe piața locală a muncii. În perioada 2008-2022, Timișoara a cunoscut o scădere a populației de aproximativ 20.000 de rezidenți, în timp ce localitățile metropolitane înconjurătoare au înregistrat o creștere notabilă de aproximativ 62.000 de locuitori. Acest lucru echivalează cu o scădere relativă de aproximativ 6% a populației Timișoarei, contrastând cu o creștere de 9% în zona metropolitană, concentrată în principal în localitățile din primul inel.

Un punct demn de remarcat este că un sfert (25%) dintre angajați au domiciliul în localități din afara județului Timiș. Această observație subliniază o asociere statistică puternică între învățământul superior și faptul de a avea o reședință legală în afara Timișului, deoarece persoanele care migrează de la distanțe mai mari tind să aibă în medie mai mulți ani de educație și, de obicei, își mențin reședința legală originală.

Recensământul din 2011 dezvăluie că o proporție semnificativă a absolvenți de universitate angajați în Timișoara lucrau în industria prelucrătoare (18%), în timp ce Iașiul și Clujul înregistrau un procent mai mic (10% și, respectiv, 9%).

Structura economică (2022)

Conform Sondajului Forței de Muncă din 2022, realizat de Institutul Național de Statistică, județul Timiș, dispunând de o forță de muncă de 476.000 de persoane, se clasează pe locul al doilea în România în ceea ce privește resursele de muncă, fiind depășit doar de București. Categoria statistică 'resurse de muncă' include nu numai populația de vârstă activă capabilă de angajare, ci și persoane aflate atât sub, cât și peste vârsta de muncă și care sunt activ angajate în muncă. Din această demografie, 261.000 sunt angajați cu salariu, constituind 55% din forța de muncă; 9.700 sunt angajatori, reprezentând 2%; iar 51.200 sunt lucrători independenți sau lucrători familiali neplătiți, reprezentând 11%. Ca urmare, 68% din resursele de muncă din județul Timiș sunt activ angajate în muncă. Acest lucru plasează regiunea pe locul al treilea în România pentru utilizarea forței de muncă, fiind depășită doar de București și județul Cluj.

Profilul economic unic al zonei metropolitane Timișoara este caracterizat în principal de combinația sa de resurse economice, cu un accent pe industria prelucrătoare și, într-o măsură mai mică, pe serviciile comerciale. Acest lucru o diferențiază nu numai de economia națională, dar și de alte zone metropolitane centrate pe polii urbani de creștere din România.

Cel mai mare număr de lucrători salariați se găsește în municipiul Timișoara, în mare parte datorită prezenței numeroaselor companii și instituții care își au sediul acolo. Majoritatea angajaților din Timișoara lucrează în servicii și industrie, cu o porțiune semnificativă lucrând în sectorul auto.

Alte localități din zona metropolitană Timișoara contribuie, de asemenea, la ocuparea forței de muncă a regiunii. Sânandrei, de exemplu, găzduiește persoane angajate în principal în zona industrială, lucrând la Parcul Industrial Artemis, Ipso Timișoara, B. Braun Pharmaceuticals sau Simultan. Giroc este, de asemenea, un contribuitor semnificativ la ocuparea forței de muncă, cu lucrători angajați în principal în Parcul Industrial Incontro din Chișoda. Dumbrăvița joacă un rol crucial în peisajul ocupării forței de muncă, adăpostind angajatori în sectoare economice specializate, cum ar fi logistica și transportul. Ghiroda, împreună cu satul component Giarmata, se numără și ele printre localitățile cu cel mai mare număr de angajați din zona Timișoarei. Industria auto este principalul angajator în Ghiroda, reprezentat de companii precum Hella Electronics și Akwel.

Timișoara se remarcă prin numărul de manageri și specialiști pe care îi găzduiește. În ciuda dimensiunii sale relative la populația națională, Timișoara concentrează în jur de 3% din numărul total de manageri și 4% din cel de specialiști din țară.

Sectorul industrial deține o cotă semnificativă în economia zonei metropolitane Timișoara, contribuind cu 43% la cifra de afaceri în 2020 și clasându-se ca al doilea cel mai mare domeniu după servicii. Subsectorul industriei manufacturiere joacă un rol dominant în conturarea profilului economic al Timișoarei, comparabil cu Iași, Brașov, Oradea și Ploiești. Timișoara și Craiova prezintă valori mai mici pentru sectorul construcțiilor, indicând că dezvoltarea zonei metropolitane Timișoara se concentrează în principal în localitățile învecinate, mai degrabă decât în orașul în sine.

Rețelele de proprietate

Regiunea Europei Centrale și de Est (ECE) ocupă o poziție unică la nivel global, Timișoara nefiind o excepție, acționând ca un facilitator cheie al competitivității costurilor în lanțurile valorice globale centrate pe Europa de Vest față de rivalii lor globali, în principal din regiunile asiatice (Éltető și Medve-Bálint, 2023; Ban și Adăscăliței, 2022).

Rezultatele cercetării noastre sugerează o răsfrângere orizontală limitată a investițiilor străine directe (ISD) în economia domestică a Timișoarei, deși companiile străine, fiind mai mari în termeni de cifră de afaceri și angajați, sunt mai predispuse să se extindă în același sector prin formarea de noi companii în regiune sau la nivel național (așa cum indică rezultatele regresiei logistice care arată o prevalență în sectoarele de bunuri și servicii comercializabile precum cel electric și electronic, chimic, imobiliar, auto, îmbrăcăminte și textile și TIC).

Capitalul domestic este prevalent în sectoarele necomercializabile precum educația, sportul și medicalul. Companiile cu capital străin au o probabilitate mai mare de a forma legături de proprietate în comparație cu companiile domestice, dar aceste legături sunt în principal intrasectoriale.

Companiile cu capital străin constituie o parte semnificativă (16%) din întreaga rețea de companii și au un impact notabil asupra economiei, deoarece angajează 54% din forța de muncă totală și contribuie la 74% din cifra de afaceri agregată din Timiș, însumând 15,32 miliarde de euro.

Distribuția sectorială a companiilor în întreaga rețea relevă o prezență dominantă a sectorului serviciilor, reprezentând 42% din toate companiile, urmat de sectorul industrial cu 30%, comerț și logistică cu 21% și agricultură cu 7%. Cu toate acestea, dacă ne concentrăm exclusiv pe primele 1000 de companii, sectorul industrial preia conducerea cu o reprezentare de 42%, iar serviciile vin pe locul al doilea cu 28%.

Analiza noastră demonstrează că, deși companiile cu capital străin domină sectoare economice cheie cu tehnologii avansate, sectorul financiar și companiile medicale se remarcă drept exemple ale modului în care elemente domestice și străine coexistă în peisajul investițiilor din România, contribuind la creșterea sa economică. În mod specific, companiile cu capital străin dețin o influență semnificativă în ramuri economice cruciale, cum ar fi sectorul electric și electronic, chimic, imobiliar, auto, textil și TIC. Interesant este că, în afară de sectoarele TIC și imobiliar strâns legate de serviciile pentru afaceri, aceste sectoare operează în principal în sfera subcontractării de producție.

Rezultatele au relevat, pentru companiile domestice, o probabilitate mai mică de a forma legături de proprietate, comparativ cu companiile străine. Companiile domestice par să aibă niveluri mai scăzute de formare a legăturilor, indicând potențial diferențe în strategiile lor de networking sau accesul la resurse. În contrast, companiile străine prezintă o tendință mai mare de a forma legături, în special cu alte companii străine, indicând potențial o preferință pentru colaborare în cadrul propriei rețele.

Companiile cu niveluri tehnice medii și scăzute au o tendință mai mică de a forma legături de proprietate, în timp ce cele cu un nivel tehnic mediu pot avea o probabilitate ușor mai mare de formare a legăturilor. Rezultatele au indicat efecte semnificative ale nivelului tehnic asupra formării legăturilor.

Download the full report here.