Arhiva se învârtește

„Orașul se învârtește în cerc! Ecologiile tipografiei din Timișoara de ieri și azi” explorează istoria interconectată a industriei tipografice din Timișoara în contextul mai larg al condițiilor materiale în continuă schimbare ale orașului, subliniind rolul său de a influența și de a fi totodată un produs al ecologiilor industriale din diferite sectoare. Prezentat într-un format cronologic interactiv și neliniar, proiectul evidențiază importanța microistoriilor și sfidează narațiunile istorice tradiționale, subliniind adaptabilitatea narațiunilor istorice în formarea înțelegerii noastre despre trecut și viitor. În acest eseu, Petre Mogoș și Laura Naum de la Kajet Journal reflectează asupra importanței utilizării designului pentru a consulta și reconstrui arhivele.

Istoriile complexe ale Timișoarei descriu un oraș în continuă transformare; un oraș cu un metabolism în schimbare și un anumit tip de vitalitate pe care nu toate orașele îl posedă, unul care informează și este informat atât de rețele globale de resurse, cât și de ecosisteme industriale locale. La baza acestor transformări a fost, încă din secolul al XVIII-lea, industria tipografică polivalentă din Timișoara: o forță dinamică, reprezentând un nod semnificativ în rețeaua industrială mai largă care a definit orașul. Lăudată de economistul Lendvai Jenó ca "Manchesterul Ungariei" pentru expansiunea sa industrială remarcabilă, Timișoara se mândrea la începutul secolului al XX-lea cu una dintre cele mai diverse, cosmopolite și dinamice culturi ale tiparului din regiune. Înainte de al Doilea Război Mondial, se publica un total de 584 de ziare. Majoritatea lor erau în limbile vorbite în zonă - 138 de publicații în română, 163 în germană și 176 în maghiară. În plus, existau aproximativ 100 de publicații bilingve sau trilingve; cinci în sârbă, una în bulgară și una trimestrială în esperanto.

Ceea ce distinge cultura tiparului din Timișoara, pe lângă evidentul său caracter cosmopolit, este integrarea ei în ecosistemele industriale locale și regionale. Periodicele din Timișoara nu sunt doar observatori pasivi care consemnează evoluția orașului, depășind simpla documentare a transformărilor sale, evidentă în milioanele de pagini tipărite dedicate afacerilor locale. În schimb, ele apar ca participanți activi, modelați de infrastructura industrială interconectată a orașului și contribuind direct la generarea de noi dezvoltări. Acest lucru subliniază necesitatea de a le situa ca expresii atât ale culturii, cât și ale industriei, într-un context mai larg care este încorporat în rețele istorice, industriale și politice mai ample și mai complexe ce se întind de la era dominației habsburgice până la peisajul contemporan al neoliberalismului post-socialist și la provocările aduse de către globalizarea digitală.

Prin urmare, nu este o surpriză că începutul moștenirii tipografice din Timișoara este strâns legat de relațiile coloniale ale orașului cu imperiul Habsburgic. Înființarea primelor prese de tipar în 1771, 1787 și respectiv 1851 a fost condiționată de privilegiile imperiale care erau greu de obținut și de care au beneficiat numai câțiva coloniști sau negustori bogați. Fără aceste influențe - fie ele otomane până în 1716, habsburgice până în 1919, socialiste în a doua jumătate a secolului XX, capitaliste după 1989 - este dificil să ne imaginăm cum ar fi evoluat Timișoara într-un nucleu cultural și industrial. În consecință, o examinare nuanțată a peisajului cultural al Timișoarei nu își poate permite să ignore aceste influențe transformative.

Pentru instalația noastră fizică intitulată „Orașul se învârtește în cerc! Ecologiile tipografiei din Timișoara de ieri și azi”, am folosit diverse cronologii care scot la lumină aceste transformări și dau voce unor narațiuni neglijate anterior în cultura tipografică, de altfel bogată, a Timișoarei. Ancorată în cercetare arhivistică, abordarea noastră metodologică implică reconstituirea moștenirii tipografice a Timișoarei prin utilizarea unui meta-mecanism: ne bazăm exclusiv pe materiale tipărite pentru a înțelege tipografia ca mediu. Pornind de la înregistrări istorice care datează încă din secolul al XIX-lea până în prezent, inclusiv ziare și reviste, recompunem o istorie culturală altfel împrăștiată și fragmentată. Trei cronologii au rezultat din cercetarea noastră: istoria industrială a Timișoarei, oferind un fundal contextual întregului peisaj industrial al orașului; istoria socială a Timișoarei, axată pe industriile tipografice, infrastructura materială a acestora și rolul evolutiv al tipografiei ca meserie ce se profesionalizează și se sindicalizează; istoria culturală a tipografiei, evidențiind cultura tiparului ca formă de a produce cunoștințe, artă și cultură.

Această abordare, situată la intersecția dintre cartografiere critică și cercetare arhivistică, nu ne este străină: în calitate de editori ai Kajet (o revistă tipărită care se concentrează pe dezvăluirea punctelor de intersecție și întâlnire din Europa de Est), ne angajăm în procese de auto-istoricizare, scriere și documentare a istoriei din jurul nostru; în timp ce, în calitate de arhiviști ai Camera Arhiva (o platformă arhivistică care digitizează publicațiile tipărite românești apărute între 1945 și 1989), speculăm despre ceea ce ar putea însemna arhivele, contestând așteptarea unor narațiuni istorice mari. Ambele proiecte aduc în față actul de arhivare ca o modalitate de a scoate la lumină realitățile sociale care sunt adesea ignorate în narațiunile dominante și ca o modalitate de a explora viitoruri care poate nu au ajuns niciodată să se materializeze.

În această lumină, actul nostru de arhivare (precum și metoda rezultată a cercetării arhivistice) servește unui scop dincolo de simpla conservare și amintire. Funcționează în primul rând ca un mecanism care ne permite să articulăm noi viitoruri: un exercițiu speculativ care ne permite să reconstruim lumi alternative care au fost eliminate din memoria colectivă de statu-quo și de o înțelegere liniară, teleologică a istoriei. Într-o oarecare măsură, ne propunem să consolidăm o istorie vizibil absentă, creând propria noastră cronologie a trecutului (nu într-o manieră anti-empirică sau falsă, ci într-un mod eliberator și imaginativ). Implică o schimbare de focus, de la narațiuni dominante totalitare și totalizante către micro-istorii care au fost omise încă de la început din analele oficiale ale modernității.

Un astfel de micro-istorie uitată este, de exemplu, moștenirea clandestină a Timișoarei, unde presele de tipar locale au reprezentat catalizatori ai schimbării în timp de criză. Deși este larg recunoscut că textul scris a jucat un rol crucial ca principală formă de propagandă folosită de mișcarea de rezistență împotriva regimului fascist al lui Ion Antonescu din România în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, e mai puțin știut că mișcarea de rezistență durabilă, organizată în jurul infrastructurilor Partidului Comunist (atunci ilegal) a avut nevoie de operațiuni clandestine extinse care au durat peste un deceniu și jumătate. La baza acestor mișcări de rezistență se află o industrie tipografică dinamică, ce operează din subteran. Între 1940 și 1944, comuniștii au folosit șase operațiuni tipografice secrete, echipate cu mașini de tipar (plasate strategic, trei la București și câte una la Iași, Brașov și Timișoara). Acest lucru a oferit un rezervor de experiență pe care foarte puține alte facțiuni politice antifasciste le puteau revendica. Numai în Timișoara, au fost produse zece publicații ale Partidului Comunist Român, reprezentând jumătate din cele douăzeci de publicații comuniste care circulau în întreaga țară în acea perioadă. Facilitățile clandestine din regiunea Banat au fost esențiale în tipărirea publicațiilor de importanță națională, cum ar fi „Scînteia”, „Dunărea roșie”, „Presa liberă” (înlocuită ulterior de „România liberă”) și „Apărarea”.

Pe lângă prezentarea unei panorame a istoriei partizanilor din Timișoara, cercetarea noastră evidențiază și rolul crucial jucat de tipografii în mișcările sindicale și protestele sociale din regiunea Banat. Ca loc de naștere al primei asociații a muncitorilor în 1868, Timișoara are o semnificație istorică, iar în 1921 breasla tipografilor a marcat un reper notabil devenind prima organizație regională din România care a reglementat condițiile de muncă, a instituit zilele de concediu și a stabilit compensații pentru orele suplimentare de lucru. Prin urmare, este necesar să poziționăm industria tipografică din Timișoara ca un jucător de frunte în fenomene sociale mai largi, aceasta revendicându-și statutul de agent pentru apărarea drepturilor lucrătorilor și protestând împotriva condițiilor precare. Prima grevă generală din România a avut loc cam în aceeași perioadă, în 1919, și a implicat peste 20.000 de lucrători din întreaga țară care au urmat exemplul lucrătorilor tipografi din orașe precum Timișoara, Iași și București. Cu jumătate de secol mai târziu, autoritățile comuniste au luat act de rolul lucrătorilor tipografi în mișcarea muncitorească, instituind Ziua Tipografilor, care este sărbătorită anual începând din 1968. Data nu este aleasă întâmplător, deoarece marchează exact aniversarea a 50 de ani de la evenimentele din 13-26 decembrie 1918, când lucrătorii tipografi au ieșit în stradă pledând pentru condiții de muncă mai bune.

O altă micro-narațiune, rezultată din cercetarea arhivistică și inclusă în instalația noastră, aprofundează relația strânsă de colaborare dintre industriile locale și educația în design din Timișoara. Identificând prima parte a anilor 1970 ca perioadă de formare în care s-au făcut primii pași pentru a formaliza disciplina designului în România, sursele arhivistice situează evoluția designului în contextul industriei: deși la prima vedere distanțate și deconectate, cele două domenii au elemente comune, subliniind o interacțiune dinamică. Acest lucru este punctat prin diverse evenimente cheie, cum ar fi prima conferință națională de design din România, unde au fost enunțate oficial principiile designului, proiectele experimentale ale Liceului de Arte Plastice din Timișoara (schimburi de vară, ateliere, programe de specializare, intervenții în spațiul public), rolul crucial jucat de colectivul de artă Sigma din Timișoara ca marcă a unei pedagogii radical experimentale și, în cele din urmă, inițiativele colaborative între elevi de liceu (ca designeri în devenire), profesorii lor (membri ai grupului Sigma și alți artiști din Timișoara) și fabrici locale. Printre acestea, menționăm Electrobanat, (actualmente Elba, una dintre cele mai importante companii de iluminat din țară), 6 Martie (fostă companie de stat dedicată mecanizării lucrărilor de construcții; post-1989, halele Timco s-au transformat într-un spațiu expozițional de artă contemporană) și Azur (o companie de producție de vopsele cu o bogată istorie pre-socialistă; din 2020, centrul cultural FABER operează într-o incintă din vechiul complex industrial Azur). Prin colaborări intergeneraționale și interdisciplinare, aceste entități au conceput și asamblat mobilier urban, sisteme de iluminat public, unelte electrice, ambalaje pentru bunuri de consum și articole de uz casnic precum lămpi suspendate și modele de televizoare.

O altă micro-narațiune, rezultată din cercetarea arhivistică și inclusă în instalația noastră, aprofundează relația strânsă de colaborare dintre industriile locale și educația în design din Timișoara. Identificând prima parte a anilor 1970 ca perioadă de formare în care s-au făcut primii pași pentru a formaliza disciplina designului în România, sursele arhivistice situează evoluția designului în contextul industriei: deși la prima vedere distanțate și deconectate, cele două domenii au elemente comune, subliniind o interacțiune dinamică. Acest lucru este punctat prin diverse evenimente cheie, cum ar fi prima conferință națională de design din România, unde au fost enunțate oficial principiile designului, proiectele experimentale ale Liceului de Arte Plastice din Timișoara (schimburi de vară, ateliere, programe de specializare, intervenții în spațiul public), rolul crucial jucat de colectivul de artă Sigma din Timișoara ca marcă a unei pedagogii radical experimentale și, în cele din urmă, inițiativele colaborative între elevi de liceu (ca designeri în devenire), profesorii lor (membri ai grupului Sigma și alți artiști din Timișoara) și fabrici locale. Printre acestea, menționăm Electrobanat, (actualmente Elba, una dintre cele mai importante companii de iluminat din țară), 6 Martie (fostă companie de stat dedicată mecanizării lucrărilor de construcții; post-1989, halele Timco s-au transformat într-un spațiu expozițional de artă contemporană) și Azur (o companie de producție de vopsele cu o bogată istorie pre-socialistă; din 2017, centrul cultural FABER operează într-o incintă din vechiul complex industrial Azur). Prin colaborări intergeneraționale și interdisciplinare, aceste entități au conceput și asamblat mobilier urban, sisteme de iluminat public, unelte electrice, ambalaje pentru bunuri de consum și articole de uz casnic precum lămpi suspendate și modele de televizoare.