România: O placă turnantă, nu o groapă de gunoi

Presa românească a denunțat reputația țării de groapă de gunoi a Europei, unde ajung deșeuri legale și ilegale, implicând adesea corupție și legături politice. Cu toate acestea, impactul real al acestor deșeuri în țară a rămas în mare parte neexplorat. Proiectul de cercetare „Fluxuri de deșeuri - pe urmele întortocheate ale gunoiului în România” a căutat să exploreze complexitățile sistemului de gestionare a deșeurilor din România și cum se raportează acesta la sistemul de producție și gestionare a deșeurilor din Europa.

Proiectul este rezultatul unei colaborări între designera Cinzia Bongino și informaticiana Versavia Ancușa, care au fost asociate printr-un apel deschis din cadrul programului Bright Cityscapes. Bazată în Italia, Bongino este un versatil designer grafic, de informații și web, cu specializare în designul experienței utilizatorului și al interfeței cu utilizatorul, precum și în vizualizare de date. Ancușa este lector universitar în informatică la Universitatea Politehnica din Timișoara. Domeniile ei de specializare sunt în fiabilitate, știința sistemelor complexe și aplicații de analiză de date interdisciplinare.

În acest interviu cu Connor Cook, Bongino și Ancușa discută despre perspectivele neașteptate care au apărut prin îmbinarea disciplinelor lor de design și cercetare în informatică.

Proiectul este o reacție la caracterizarea României ca „groapa de gunoi a Europei”, omniprezentă în mass-media. Ce ați descoperit în cadrul proiectului despre această caracterizare?

Versavia Ancușa: Pentru a răspunde la această întrebare, trebuie să discutăm despre date. Odată ce analizat datele despre deșeuri în funcție de clusterizare și volum, am descoperit că România se află la intersecția tuturor țărilor europene. Există un grup de țări, pe care l-am numit informal grupul „placă turnantă”, care gestionează cele mai multe transferuri de deșeuri atât în Europa, cât și la nivel mondial. Totuși, datele privind PIB-ul arată o divergență a României față de acest grup, din punct de vedere economic, și o aliniere mai degrabă cu țări precum Franța, Spania, Portugalia și Polonia. Acest aspect este demn de remarcat deoarece, economic, România este ceea ce s-ar putea numi „un nou tigru al Europei”. Datele din 2020 și 2021 indică faptul că România avansează pe scena globală. Prin urmare, nu suntem chiar o groapă de gunoi, ci mai degrabă o placă turnantă, un punct de intersecție. Suntem în centru. Cu toate acestea, mass-media preferă adesea titlurile senzaționale, rezultând o percepție distorsionată.

Aceste concluzii au reieșit din vizualizarea datelor. Am reprezentat datele provenite de la Eurostat folosind o serie de grafice de rețea. Modificând parametrii graficului, se pot reprezenta datele în diverse moduri. O vizualizare geografică, de exemplu, se bazează pe locațiile fizice ale țărilor, cu fluxurile dintre ele reprezentate ca linii. Pe de altă parte, vizualizarea fluxului de bani utilizează un grafic organizat după cantitatea de conexiuni mai degrabă decât după poziție geografică. Dacă o țară exportă deșeuri către alte trei, care apoi exportă către alte trei, acestea sunt grupate împreună, formând un cluster. Când ne uităm la bani, această reprezentare este mai utilă decât cea geografică, deoarece deșeurile nu sunt exportate neapărat către țările cele mai apropiate, ci acolo unde este cel mai avantajos din punct de vedere economic.

Cinzia Bongino: Cercetările realizate de Rețeaua Europeană de Jurnalism de Date arată că în România procesarea unei tone de deșeuri costă 17 euro, în timp ce în alte țări din UE costul poate depăși lejer 500 de euro1. Acesta este un motiv major pentru care atât de multe deșeuri sunt trimise în România. În plus, în ciuda reprezentării sale în mass-media, România nu stă cel mai prost din Europa privind gestionarea deșeurilor și se fac multe eforturi pentru îmbunătățirea sistemului, cum ar fi închiderea gropilor de gunoi neconforme și lansarea a numeroase noi centre de reciclare. Națiunile europene mai bogate sunt la fel sau chiar mai responsabile pentru problema deșeurilor din Europa, dar acest lucru nu este discutat la fel de frecvent. Deșeurile ar trebui să fie o prioritate majoră pentru orice țară, dar este o problemă spinoasă și nu constituie un subiect popular din punct de vedere politic.

Să aprofundăm subiectul reprezentării vizuale. Tema deșeurilor sugerează dezordine și haos, dar proiectul vostru folosește un limbaj vizual precis, științific și tehnic. Deciziile estetice sunt interesante, deoarece sugerează că rețelele de deșeuri nu sunt neapărat dezordonate și haotice, ci sunt de fapt rezultatul unor protocoale și politici economice destul de precise. Atrage atenția asupra faptului că este, de asemenea, un sistem gândit să producă anumite forme de deposedare și transferuri de responsabilitate. Ați putea detalia despre alegerile estetice din proiect?

CB: Am pornit cu ideea de a aduce deșeuri reale în expoziție, dar în cele din urmă am realizat că suntem mai interesate să vorbim despre sistemul infrastructural de gestionare a deșeurilor decât despre materialul de deșeu în sine. Am ales instalația de sortare a deșeurilor ca spațiu pentru a găzdui cercetarea, pentru că evocă infrastructura proceselor de transport și tratare. O bandă transportoare este reprezentarea vizuală a producției de deșeuri, a strategiilor de export și a directivelor conexe, din Europa, în timp ce cealaltă bandă se concentrează pe infrastructura de gestionare a deșeurilor din România și impactul asupra mediului. În plus, patru ecrane abordează subiectul prin prisma unor scări, tehnici de control și dimensiuni teritoriale diferite - de la scara comerțului cu deșeuri între țările UE și depozitarea în gropile de gunoi românești până la detectarea gunoiului în imagini și camerele de supraveghere care urmăresc persoanele care nu își sortează corect deșeurile. Rotația nesfârșită a benzilor transportoare și videoclipurile de pe ecrane reprezintă ciclul de viață al deșeurilor. Considerate întotdeauna ca fiind sfârșitul vieții unui produs, deșeurile sunt în sine o marfă comercializată pe piața globală; tratarea corectă a acestora este esențială pentru bunăstarea planetei noastre.

Se pare că fiecare dintre voi a fost implicată atât în deciziile estetice, cât și în analiza datelor pentru proiect. În cadrul colaborării, cum ați abordat decalajele de cunoștințe?

CB: Pentru mine, colaborarea a fost foarte lină, deoarece am și eu această înclinație spre cercetarea și vizualizarea datelor. Versavia putea accesa informații fiabile mult mai rapid decât aș fi putut eu, datorită cunoașterii limbii române și a unor surse credibile.

VA: YDa, întreaga colaborare a fost mult ajutată de faptul că atât eu, cât și Cinzia suntem foarte analitice, așa că am găsit un teren comun. Cred că acest lucru se reflectă în instalație. Care este analitică: prezentăm datele fără emoție, într-un fel. Și, sincer, când am început acest proiect - vă rog să nu râdeți prea mult - mă gândeam că vom face un poster mare. Și cu asta gata. Urma să fie un poster tipărit și să însemne ceva. Am depășit cu mult aceste așteptări. Personal, rezultatul acesta neașteptat m-a ajutat mult, deoarece arată că cercetarea în design nu este doar despre particularitățile datelor, ci și despre întregul sistem și prezentarea sa. Estetica nu este doar o problemă vizuală, ci și una de cunoaștere. Acest lucru a fost noutate pentru mine.

Puteți spune mai mult despre această relație între reprezentare și înțelegere? În discursul științific, aceste tehnici de vizualizare sunt folosite ca instrumente pentru producerea de cunoaștere în sine, sau vizualizarea este doar o reprezentare făcută post factum?

VA: Depinde cu cine vorbești. Dacă vorbești cu informaticieni, probabil că vom fi perfect mulțumiți doar cu date brute într-un tabel. Dar în cercetarea interdisciplinară, unde este vital să creezi punți pentru a acoperi decalajele de cunoștințe, tehnicile de vizualizare sunt foarte importante. Când colaborez cu un doctor, de exemplu, fiecare dintre noi trebuie să acceseze cunoștințele specializate ale celuilalt. Când sunt prezentate vizual, fiecare dintre noi poate spune „Acest lucru are sens pentru că...” Pornind de la aceasta, se pot face cercetări suplimentare și se pot ajusta datele.

CB: Există multe școli de gândire în ce privește vizualizarea datelor. Eu întotdeauna prioritizez diagrama corectă pentru tipul corect de date, iar decorul rămâne secundar. Nu vreau să spun că faci doar un grafic de bază; aplic și cunoștințele mele ca designer grafic pentru a-l face cât mai clar și atractiv posibil. Alteori, o fotografie sau un videoclip ar putea fi mai bogate în informații decât un infografic convențional. În lucrarea noastră, există un time-lapse care arată extinderea gropilor de gunoi la depozitul de deșeuri. Aceasta ar fi putut fi reprezentată prin diagrame sau hărți, dar în acest caz afișarea unei secvențe de imagini a făcut reprezentarea evoluției în timp mult mai de impact.

Știința sistemelor complexe s-a dezvoltat în tandem cu evoluția tehnicilor de calcul. Cum interpretezi aceasta interdependență dintre calcul și producerea de cunoștințe în domeniu?

VA: Este evident că folosim calculul pentru a avansa cunoașterea și apoi această cunoaștere este folosită pentru a crea noi modele computaționale prin calcul avansat. Dar cred că problemele etice și sociale care apar odată cu aceste evoluții tehnice sunt adesea trecute cu vederea. Una dintre aceste probleme sunt prejudecățile: prejudecățile cognitive inerente pe care fiecare dintre noi le are, fie că vrem sau nu. Aceste prejudecăți cognitive modelează orice model computațional sau reprezentare pe care o creăm. ChatGPT, de exemplu, are o predispunere spre negativitate; cred că a fost măsurată în jur de 6%. Dacă te joci suficient cu el, îl poți face foarte negativ. Așadar, aceasta este problema cu tehnologia și producția de cunoaștere: amplifici prejudecata. Când te oprești? Și cine supraveghează aceste limitări? Cine verifică supraveghetorul?

Vorbind despre prejudecăți, m-a izbit ceva ce ai menționat în legătură cu cercetarea. Ai afirmat că atitudinile față de deșeuri moștenite din comunism, cum ar fi „noi nu aruncăm” sau „totul poate fi refolosit”, sunt de fapt piedici pentru sustenabilitate. Pe când pentru mine, aceste devize par să întruchipeze tocmai atitudinea de care e nevoie pentru a contracara deprinderile de risipă asociate cu capitalismul și cultura consumului. De ce este problematică această mentalitate?

VA: Luând-o pe mama mea ca exemplu, ea are multe radiouri nefolosite în casă. Unul este o antichitate de la străbunicul meu, dar are și vreo alte cinci, toate stricate. Dar ea nu renunță la niciunul. Aceste radiouri conțin componente foarte vechi, cu o mulțime de materiale rare în ele. Păstrarea lor nu este o opțiune bună dacă nu le folosești și nu o să le repari niciodată. Atitudinile de acest gen, care decurg din lipsurile trecute, fac dificilă reciclarea adecvată și gestionarea deșeurilor. Deși la suprafață pare sustenabil - pentru că nu „risipești” nimic - în realitate, împiedică practicile eficiente și sustenabile. De ce să le păstrezi și să nu le reciclezi, pentru a crea ceva nou? Și nu este doar mama mea - pe care o iubesc - ci așa face toată lumea.

Aceste obiceiuri pot fi asimilate cu o groapă de gunoi distribuită, unde gestiunea deșeurilor (sau absența sa) nu este atât o directivă tehnico managerială, de sus în jos, ci o practică de zi cu zi. S-ar părea atunci că, deși proiectul este în mare parte despre ideea de flux, e important să considerăm de asemenea când și cum se opresc aceste fluxuri. Pentru a concluziona: cum v-a făcut această colaborare să reflectați asupra propriului domeniu?

CB: Principala descoperire pentru proiect a venit din analiza asupra rețelei, efectuată de Versavia, care a folosit metode matematice pentru a dovedi că existau date lipsă în setul de date Eurostat. Și, pentru mine, acest lucru a fost... wow. Mereu îmi place să lucrez cu experți mai avansați decât mine într-un subiect. Acest lucru oferă oportunitatea nu doar de a pune întrebări, ci și de a accesa cunoștințe profesionale care altfel m-ar costa ore întregi de cercetare. Prețuiesc mult acest lucru pentru că tipul acesta de colaborare poate stimula ambele părți implicate în proces.

VA: Pentru mine, sincer, a fost super distractiv. Credeam că o să fie ușor, adică, e artă (râde). Ce poate fi atât de complicat în artă? Am descoperit că m-am înșelat destul de mult. A fost super distractiv să văd cum gândesc alte persoane. Mai ales Cinzia, dar nu doar ea - toți ceilalți colegi designeri, gândesc complet diferit. Ce ciudat! E ca un puzzle. Dar e un puzzle fain de descifrat.